Nu aveam în plan că în mijlocul verii să alerg un ultramaraton de 100 km, dar cum cele mai năstrușnice idei apar la o bere, după Cozia m-am înscris la Jahorina Ultra Trail, o cursă de 101 km u 4000 m diferență de nivel din Bosnia și Herțegovina.
Știam de câțiva ani de cursă această, dar nu am prea luat-o în calcul fiind în mijlocul verii.
După un drum de 17 ore cu mașină și o aclimatizare rapidă – o noapte de nesomn înaintea nopții concursului- eram pregătit de cursă. M-am uitat pe lista participanților și mi-a sărit în ochi numele Francescai Canepa, câștigătoarea UTMB 2018 și a lui Charlie Sharpe, cel ce avea recordul acestei curse.
Startul s-a dat sâmbătă la ora 00 și încă de la start am zis că vreau să stau aproape de Charlie să văd ce stil de alergare are. După scurt timp mi-am dat seama că nu merg într-un ritm care să-mi convină, așa că am luat-o mai tare și m-am trezit că aveam să conduc cursa. Până în primul chckpoint aveam de alergat 16 km doar în coborâre. Alergând în față nu mai trebuia să mă ghidez după marcaje având niște voluntari care deschideau calea cu un atv. Pe la km 5 însă, s-au oprit și de aici a început distracția.
Am alergat până într-o poiană unde din cauza ceții a trebuit să mă opresc pentru a mă uita pe aplicația de pe telefon în care îmi încercasem trackul cursei. Era o ceață atât de groasă încât dacă incercam să luminez nu vedeam la mai mult de 2 metri, iar semnalul gps nu ajungea la telefon, ceea ce îmi făcea aplicația nefolositoare.
Am decis să mă întorc până la ultimul marcaj pentru a vedea dacă sunt pe drumul cel bun. După aproximativ 3 minute am întâlnit restul alergătorilor și mai mulți ochi au fost capabili să se orienteze mai bine în ceață aceea.
După ce am scăpat de ceață am văzut un marcaj pe partea stânga a unei bifurcațîi și am mers pe acel drum. După un km în care nu mai vedeam benzi, ci doar marcaje turistice am decis să mă întorc. Deja o luaseră destul de mulți alergători pe drumul acesta, inclusiv Francesca.
După ce ne-am regrupat și am găsit traseul, am luat împreună cu Jasmin, un alergător bosniac, decizia de a alerga împreună pentru a ne orienta mai bine în noapte.
Totul era bine, coboram pe marcaj și micile rătăciri trecuseră. Din păcâte abia acum avea să apară adevărată rătăcire. Știam că primul punct de control e la km 16, dar din cauza rătăcirii, numărul de km era mai mare decât ar fi trebuit să fie. Când am ajuns la km 19 însă am intrat pe platoul unei cabane mari cu luminile aprinse. Credeam că am ajuns în punctul de control mai repede decât se așteptau voluntarii și i-am luat prin surprindere așa că am început să strigăm și să fluierăm. Între timp alergătorii începeau să se adune pe acel platou. Eram deja 7 așa că Jasmin a sunat organizatorii în timp ce eu mă chinuiam cu aplicația de pe telefon.
În scurt timp primim vestea. Suntem pe traseul de cursei de 68 km și trebuie să ne întoarcem 7 km până în punctul din care intrasem pe acest traseu.
Ne-am enervat, ne-am supărat că organizatorii nu au pus un voluntar sau măcar o săgeata la acea despărțire de trasee și am luat-o înapoi. În scurt timp am văzut că există un drum ce coboară la ceva drum național și de acolo se poate merge în sens invers spre punctul de control. După ce am trecut printr-un tunel am văzut marcajul și am mers în sens invers până în punct. Aveam deja 26 km după două ore și jumătate, cu o ora mai mult decât plănuisem.
Nu știam al câtelea am ajuns acolo, dar mi-am propus ca până în următorul punct să recuperez din pozițiile pierdute.
Am alergat pe o potecă paralelă cu drumul național. Încet-încet, ajungeam alergători din urmă și împreună cu Jasmin îi depășeam. Când am ajuns în cel de-al doilea checkpoint nu știam cât de mult am recuperat, dar ne simțeam bine și am continuat să alergăm.
Până când s-a luminat am continuat să alergam împreună și să trecem de tot mai mulți alți alergători. Chiar la ivirea soarelui am urcat pe abruptul muntelui Romanija, pe corzi. Odată ajunși pe creastă am început să creștem viteza sperând să nu prindem cea mai grea urcare chiar în amiaza mare. În euforia alergării și luându-ne la povești am urmat din nou un traseu greșit. Alergam pe un traseu marcat cu benzi ale unui concurs de motociclete. Mi-am dat seama că ceva nu e bine în momentul în care am văzut că urcăm în loc să coborâm.
Ne‑am intors si am mai cules câțiva alergători care greșisera traseul și am trecut din nou de câțiva care mergeau bine și care și-au dat seama mai repede decât noi că nu merg pe traseul bun. Aveam doar de coborât până în Pale la sala de sport unde aveam mâncare caldă, așa că am continuat să alergăm destul de rapid să ajungem acolo. Odată ajunși în punctul de control, am mâncat repede câte ceva după care eram gata să plec mai departe, însă Jasmin a hotărât să mai stea să se odihnească puțîn.
Știam că de aici mai sunt 12 km de alergare pe plat, după care venea cea mai lungă și grea urcare de pe traseu, așa că m-am decis să plec în alergare ușoară și pe urcare să ne întâlnim din nou. Deși traseul era plat trecea prin câteva zeci de tuneluri și se alerga pe o piatră exact ca cea de pe calea ferată. Nu mi-am dat seama că alergam chiar pe o fosta cale ferată până nu am văzut un pod pe care se mai vedea o bucată de șînă.
Când a început urcarea m-am întâlnit cu alergătorii de la cursa de 38 km, iar de aici aveam traseu comun. Din păcate, am prins începutul urcării exact când nu-mi doream, aproape de amiaz, așa că nu puteam ține ritmul nici cu cei mai înceți concurenți de la acea probă. Eram întrecut constant și fiind destul de mulți alergători nu știam câți dintre ei erau de la proba de 100 km. M-am chinuit să urc până la pârtia de bob când, din cauza celor 13 km alergați în plus până atunci, m-am oprit să iau un magneziu încercând să fac crampele să treacă. Văzându-mă, un alergător din Serbia s-a oprit și mi-a dat un ibruprofen, după care am continuat să alerg cu grupul lui.
Nefiind atenți am alergat până în vârful pârtiei de bob, după care ne-am întors vreo 500 m să mergem pe traseul cel bun. După aproximativ 20 de minute de când am luat magneziul și pastilă, am scăpat de dureri și am prins din nou putere. Începeam să îi ajung din urmă pe alergătorii care trecuseră de mine și mă simțeam din ce în ce mai bine.
Am continuat să alerg până când l-am ajuns pe Alex cu care am mers până în penultimul punct de control. Când am intrat în punct, ieșea un alergător croat și Alex mi-a zis că pe el doar acest alergător și Francesca l-a întrecut așa că am prins ceva speranțe că aș putea să fiu printre primii 3 alergători, așa că am plecat după croat.
După un km l-am ajuns din urmă, l-am întrecut și treptat începeam să iau avans față de el. Am urcat până în Jahorina, când am trecut pe lângă o cabană pe care se vedeau urmele gloanțelor ce o loviseră. Din stațiune mai aveam de urcat doar până la sosire. Părea o urcare ușoară, dar, după 105 km, o urcare pe pârtie de câteva sute de metri mai că m-a pus în cap. Era foarte cald și am rămas fără apă, așa că a trebuit să o iau mai încet.
Într-un final, am ajuns în vârf de unde mai aveam doar o coborâre până la sosire. Când am trecut linia de sosire eram al treilea chiar dacă în total alergasem cu 14 km mai mult, la o diferența de două ore de câștigătorul cursei Charlie Sharpe.
Mi-am luat medalia, o sticlă de apă și am stat să-l aștept pe Alex undeva pe iarbă lângă poartă, loc în care am și tras un pui de somn de aproape o ora.
Mulțumesc încă o dată echipei Laitek România pentru că mă ajută să ajung la aceste curse “exotice”.
https://www.strava.com/activities/2571884554/overview
soveresan andrei 