Aiud Maraton, primul podium din acest sezon

Trezit la ora 5 dimineaţa am avut ocazia de a face o mică încălzire de 7 km cu bicicleta pe străzile pustii ale Clujului. Ajuns în cartierul Zorilor de pe Calea Baciului, mă întâlnesc cu Andreea şi Cristi şi începem să-l aşteptăm pe Ali, care deşi trebuia doar să iasă din bloc avea să întârzie vreo 20 de minute. Sper că la plecarea spre Croaţia să nu ne facă să aşteptăm prea mult. Ajunge şi el şi plecăm spre Aiud. Mă gândeam că mai pot moţăi puţin pe drum, dar nu am avut sorţi de izbândă. Aveam emoţii, mă bucurăm că pentru a două oară mă duc la Aiud să alerg pentru o cauză nobilă, că mă voi întâlnii cu o mulţime de prieteni pe care nu-i mai văzusem de anul trecut şi pentru că în sfârşit pot să văd cât de mult au contat antrenamentele de anul asta.

Ajunşi în Aiud deja vedeam pe geamul maşinii câţiva prieteni alergători veniţi din diferite părţi ale ţării. Am găsit un loc de parcare, am început să ne salutăm între noi şi să ne bucurăm că ne-am adunat pentru acest concurs.

Între două poveşti şi zeci de strângeri de mâini am ajuns să-mi ridic kit-ul de participare unde am avut plăcerea de a primi numărul 42. Deja mă gândeam că numărul avea să reprezinte numărul de kilometrii pe care aveam să-I alerg. Era frumos, atmosfera era încărcată de bucurie. Lumea începea să se încălzească, iar unii aveau să alerge pentru prima dată o cursa mai lungă şi aveau emoţii.

La 9:05 se dă startul, un start în forţă. Mulţi au luat-o tare din prima după cei care alergau pe traseul de semimaraton. Primii km ai traseului erau pe asfalt, în urcare spre pădure. Aici a fost partea în care majoritatea au luat-o mai tare. De la părăsirea drumului asfaltat pe un drum la stanga am început să trec de câţiva alergători care deja obosiseră. Următorii km erau prin pădure, pe un drum pe care tot ajungeam alergători din urmă încercând să mă ţin după primii semimaratoisti. Am trecut de primul punct de hidratare fără să mă opresc să mai beau apă, eram după doar 4 km alergaţi, iar eu mi-am obişnuit corpul să nu ceară apă decât după 10 km. Ieşit din pădure aveam să alerg pe un drum pe marginea pădurii până la primul punct de control, punctul unde cele două trasee se despărţeau. Spre deosebire de anul trecut, acum am putut alerga pe drumul asta, nu mai era acelaşi noroi care ţi se lipea de pantofi şi te făcea din ce în ce mai greoi.

Am ajuns în punctul de control unde Robert mi-a spus că sunt primul maratonist. Am băut repede un pahar cu apă şi am început coborârea spre satul Miraslau.12182944_1147967438556556_5760366869606425840_o Coborârea prin pădure a fost tehnică şi rapidă. La un moment dat am început să nu mă mai bucur aşa de mult de pământul uscat şi să-i duc dorul noroiului de anul trecut atunci când am ajuns pe un drum pe care trecuseră vacile cu ceva timp în urmă, când pământul era moale şi au lăsat urme care s-au întărit şi au făcut acea porţiune de câteva sute de metri să se simtă că şi cum ai fi alergat pe jar încins. Imediat după această zona am întâlnit doi bătrânei care stăteau cu vacile la păscut, pe care i-am salutat, iar ei m-au încurajat.

Trecând drumul asfaltat din Miraslau şi începând urcarea l-am văzut în spate pe Tamas, care începea să se apropie de mine. Ştiam că ceva nu fac bine, nu aveam cum să fiu în faţa celui care a câştigat de 3 ori Maraton Apuseni sau alte curse importante. Deja îmi făceam planuri: “Ok, până la km 10 o să treacă de mine şi o să mă bată cu cel puţin o ora” . Din vârful dealului îi vedeam pe următorii alergători care ajugeau în zona cu “jar”. Kilometrii treceau, iar distanţă dintre mine şi Tamas era constantă. Trecusem de km 10, iar el tot nu m-a ajuns. Deja începeam să prind curaj, dar tot mă gândeam că mă prinde din urma în primii 15 km.

Mă apropiam de cel de-al doilea punct de alimentare unde am trecut pe lângă o turmă de oi, iar un câine s-a luat după mine. Nu mi-am dat seama dacă vrea să mă atace sau doar să se joace, aşa că am început să merg la pas până aproape de puctul de alimetare. Aici am înfulecat repede o jumătate de kiwi şi am plecat mai departe văzând că Tamas se apropia de mine. După un km m-am întâlnit şi cu 3 căprioare care s-au speriat, însă când m-am apropiat.

Am continuat alergarea până a început coborârea spre satul Rachis, undeva pe la km 21 m-a ajuns Tamas din urmă, iar următorii km aveam să-i alergăm cot la cot. La punctul de alimentare din Rachis voiam să mănânc ceva, dar Tamas a strigat la mine că mă îngraş şi a luat-o la fugă. Nu voiam să mă lase în urmă aşa că am luat repede o bucată de caşcaval şi am început să fug după el. Am contiuat să alergăm împreună până la coborârea spre Poiana Aiudului. Aici am lăsat-o mai încet încercând să evit greşeala de anul trecut, aceea de a scurta involuntar traseul. Din fericire, spre deosebire de anul trecut în locul în care trebuia să cotesc spre dreapta erau în jur de 20 de copii care te încurajau şi îţi indicau direcţia. Pe urcare îl vedeam pe Tamas, dar deja ştiam că nu-l voi mai ajunge.

Am coborât din nou spre Poiana Aiudului şi m-am intalit cu salvamontiştii, după care am început cea mai grea şi mai lungă urcare a acestui traseu, spre Crucea Poienii. Pe lângă faptul că îmi era foame, psihicul se juca cu mine, mai ales din cauză că urcarea începea de la “zidul” psihologic al maratonului, km 30.

Cu chiu, cu vai am reuşit să ajung la punctul de control, unde voluntarii îmi spun că am de recuperat 7 minute. Mie nu-mi păsa, mă bucuram că în sfârşit pot să mănânc ceva liniştit. Am stat ceva timp ca să-mi fac plinul ba chiar am luat şi ceva pentru drum. Momentul asta a rămas imortalizat de Pan Ioan, care m-a surprins alergând şi înfulecând dintr-o eugenie.

12888772_582301141936350_1121489213983045094_o

A început o coborâre tehnică, printre pietre şi mărăciniş care mi-a afectat picioarele. Nu am alergat prea tare aici, atât din cauza tehnicităţii coborârii cât şi din cauză că eram încă destul de preocupat de eugenie şi de alunele pe care le luasem la pachet. Aici îl vedeam pe Tamas pe următoarea urcare, avea deja cam 2 km în faţa mea şi ştiam că nu-l voi mai ajunge aşa că mi-am propus să îmi menţin poziţia până la final.

Pe drumurile dintre arături am alergat vreo 5 km până la următorul punct de control, care era acelaşi de unde se despărţeau traseele, acelaşi punct prin care trecusem cu vreo două ore în urmă. M-am oprit şi aici să beau apă. Am plecat din nou pe marginea pădurii spre oraş, mai aveam vreo 7 km de alergare pe curba de nivel şi în coborâre spre linia de sosire. Pe drumul ăsta m-am întâlnit cu câţiva semimaratonisti care după ce au termiat cursa au venit înapoi pe traseu să ne încurajeze pe noi, cei care ne-am decis să alergăm mai mult.

Ajuns pe asfalt, cu un km înainte de sosire, vedeam din ce în ce mai mulţi oameni care mă încurajau şi mă felicitau, iar unii mai miraţi mă întrebau dacă vin de pe traseul de maraton. Când am văzut poarta de sosire parcă mi s-au înmuiat picioarele, m-au cuprins emoţiile şi bucuria că am să termin primul maraton de trail sub 4 ore şi că tot antrenamentul pe care-l făcusem anul ăsta nu era în zadar. Am trecut linia de finish după 3 ore 57 şi am fost anunţat că sunt primul la categorie. Imediat după asta a apărut Levi, care m-a luat în braţe şi m-a felicitat pentru cursă, iar eu îl felicitam pentru iniţiativa de a organiza a doua oară acest minunat concurs.

eugenia

Cum era firesc,am ţâşnit spre bucăţile de mere, iar după asta am plecat la maşină să mă schimb. M-am spălat puţin cu apă minerală şi am mers spre locul unde se înghesuia toată lumea, locul acela sacru în care muritorii care terminaseră cursa se adunară pentru o porţie de gulaş. Eh, nu era tocmai un gulaş, era o tocană de carne, caldă. Exact ce corpul meu cerea. Majoritatea îl rugau pe bucătar să nu le dea carne cu grăsime, ceea ce mi-a convenit din plin pentru că am putut să cer supliment de grăsime.

După asta am mai stat puţin la poveşti cu alţi alergători până a avut loc premierea la care am primit un tablou, iar după premiere am avut ocazia să-l cunosc şi pe cel care le pictase, Ştefan Balog, un pictor aiudean.

aiud2

Cam aşa mi-am petrecut eu ziua de sâmbătă la Aiud, o zi împreună cu mulţi alţii care au alergat pentru a ajuta două asociaţii, dar care s-au şi distrat. După câteva ore de somn, aveam să merg şi la Rogojel unde am mai alergat încă 15 km pentru a ajuta copiii din sat să se bucure de o excursie la Cluj-Napoca.

Reclame

Un gând despre &8222;Aiud Maraton, primul podium din acest sezon&8221;

  1. Pingback: Cum a reusit Andrei Soveresan la Ultra-Trail du Mont-Blanc: multa alergare si perseverenta. - Rares Iordache

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s